Se spune că “cine se trezeşte de dimineaţă, departe ajunge!“. Cam asta a fost şi consolarea mea, când m-am trezit buimac pe la vreo 6:30 în această frumoasă dimineaţă de duminică. Dimineaţă care are, pentru mine cel puţin, ceva foarte special: e singurul interval orar din săptămână când reuşesc să disting zgomote ca ticăitul ceasului, scârţâitul parchetului de la vecini şi altele asemenea… se spune că până nici iarba nu creşte în aceste momente!

Ei bine, o să vă întrebaţi probabil de ce am decis să mă trezesc tocmai în acest cadru propice moţăielii , respectiv să-mi beau şi cafeaua scriind aceste rânduri. Aseară, în jurul orelor 22:00, cineva claxona insistent din parcarea aflată în faţa blocului unde locuiesc. Întâi 3 claxoane scurte, apoi câte două mai lungi şi până la claxonat d-ăla insistent de câte 20 – 30 de secunde în continuu… suficient oricum, să mă deplasez până la geam să văd grozăvia. Nimic deosebit, ci doar un cadru cotidian în zilele noastre, de când cu existenţa locurilor de parcare plătite la Primărie: un nene nervos şi-a găsit locul de parcare ocupat şi acum vroia să-l revendice netrebnicului care a îndrăznit să i-l ocupe. Până la urmă a cedat, ori pe fond nervos, ori la insistenţele vecinilor care strigau disperaţi să înceteze; nu am de unde să ştiu, că eu am revenit la zapping-ul TV de sâmbătă seara decis fiind să ignor toată tărăşenia.

Astăzi, dis de dimineaţă, aveam să aflu că nervosul de ieri s-a calmat parcând în aşa fel încât să-i blocheze ieşirea netrebnicului care i-a ocupat locul. Acum netrebnicul vrând să iasă din parcare, repeta repertoriul nervosului de ieri şi claxona disperat… omul avea probabil vreo urgenţă. Inutil să detaliez mai departe schimbul de replici, îmbrânceli şi injurii… totul s-a terminat până la urmă ca între doi oameni “civilizaţi”, fără intervenţia autorităţilor sau a televiziunilor: netrebnicul a plecat, iar nervosul şi-a revendicat fericit locul de parcare.

Nu ştiu dacă am reuşit să reproduc fidel tot tămbălăul creat aseară, respectiv astăzi… nici nu contează! În final, mă întreb doar dacă a meritat tot circul, ţinând cont că închirierea unui loc de parcare îl costă pe proprietar cam 36 de bani pe zi, adică 3600 de lei vechi. Cam cât costă un pumn de ceapă. E drept, proprietarul avea dreptatea lui, dar ce vreau eu să spun e că uneori orgoliul ne împinge la nişte manifestări care mă fac să mă întreb în ce se reflectă de fapt evoluţia omului? Pentru că, probabil, al nostru strămoş homo sapiens nu cred că ar fi făcut atâta scandal dacă ar fi fost nedreptăţit de vreun vecin de peşteră cu contravaloarea unui pumn de ceapă. Şi doar ca să-mi completez imaginea de “lup moralist” pe care mi-ar da-o potenţialii mei cârcotaşi, precizez că eu nu procedez ca nervosul: am şi eu loc de parcare, l-am găsit şi eu ocupat de cîteva ori, dar totodată am găsit de fiecare dată un loc liber nerezervat, la mai puţin de 5 minute de casă.

Concluzia o trage fiecare… dar musai cu cîteva rânduri mai jos, la comentarii!