Evoluţia serviciilor de telecomunicaţii de pe piaţa românească a fost surprinzătoare în ultimii ani, dar a condus şi către anumite situaţii nefireşti, aş spune. În continuare, voi exemplifica cu două dintre situaţiile care mie mi se par neobişnuite.

În majoritatea ţărilor civilizate, telefonia fixă este structura de bază când vine vorba de comunicaţii de voce. Majoritatea persoanelor au înainte de toate un număr de telefon fix pe lângă care, au eventual şi un număr de mobil. În România este exact invers. Cum s-a ajuns aici nu mai contează acum, interesant este că s-a ajuns ca până şi tehnologiile mobile de acces să fie folosite ca soluţii alternative la liniile tradiţionale fixe, pe cupru.

Alt aspect este cel legat de portabilitatea numerelor. Acest serviciu, teoretic, este menit a fi în avantajul clientului dar eu consider că mai mult bulversează piaţa. De ce? Păi din inerţie, te-ai aştepta ca prefixele numerelor să aparţină operatorilor care le-au lansat, nu? Şi mai ales, te-ai aştepta ca tariful de apelare să fie cel standard către reţeaua respectivă, dar de fapt ajungi să fii taxat ca pentru un apel în altă reţea deşi tu ai sunat un număr similar cu al tău. Cât despre tonul de apel care face distincţia între numerele portate şi cele normale vă asigur că nu este sesizat decât de foarte puţini oameni.
Dar cel mai interesant aspect mi se pare cel legat de ofertele pentru portare. Aici voi exemplifica fără intenţia de a face reclamă sau antireclamă; puteţi considera ca exemple, oricare dintre operatorii existenţi pe piaţă. Să zicem că deţii două numere, unul de Vodafone şi unul de Orange. Dacă fiecare dintre ele îl vei porta către cealaltă reţea, vei ajunge să ai în final mult mai multe beneficii, dar vei apela de pe un număr de Orange aflat în reţeaua Vodafone, respectiv de pe un număr de Vodafone aflat în reţeaua Orange. Cool, nu?